25 nov. 2010

Yume

Mâna îi aluneca uşor pe bară. Legănatul metroului era atât de liniştitor pentru ea. Nu auzea metalul scrâşnind, nu vedea oamenii absenţi. Părea atât de fermecată de geamul din faţa ei încât tot ce se afla în jur pierdea din trăsături, se camuflau în sentimente ciudate ce încercau să intre pe sub mâneci, prin ochi, prin urechi. Tăcerea unei voci se auzi. Brusc, gândurile au ameţit şi-au stârnit furtuna sentimentală. Nu a mai avut cum să se oprească, nu a mai putut deschide gura, visele au zburat în geamul din faţa ei, iar imaginea s-a blocat in fereastră ca într-o oglindă de mult uitată pe perete. Oglinda avea nevoie de imagine ca să poată trăi şi a furat-o pe a ei. Absentă, furată, fata a zâmbit ciudat. Imaginea ei din fereastră nu a schiţat nimic. Schimbul fusese făcut şi nimic nu mai putea dezlega pactul.
Uşor şi-a desprins mâna, ca o balerină ce aşteaptă aplauzele la sfârşit de spectacol, priveşte peste umăr pentru a-şi vedea colegii ce au conspirat la realizarea actului artistic…Nu era nimeni; în urma ei nu era nimeni. Ochii ce sticleau adineauri în fereastra metroului erau punctele unei realităţi ce s-a născut prea devreme pentru a fi trăită. Fata a zâmbit din nou. Oglinda s-a eschivat.

Va urma…

12 nov. 2010

memories...

...and the moon pulled herself out from the wolf that cries and whispers...she was tamed by the clouds of human thoughts and chained to the aerial teardrops of the sun. She waited and waited for hope, she waited for laughter in the age of winter’s snow...it never came...the precious gifts were trapped by past ...

4 nov. 2010

Inerţie surdă


MI-e silă, mi-e silă de vorbele astea care se spun zilnic. Acum nu mai e destul să priveşti, nu mai e destul să zâmbeşti. E o întreagă teorie a conspiraţiei în ceea ce priveşte vorbitul, dar azi vreau să îţi vorbesc cu tăcerea.Mi-e cea mai la îndemână. Tu, ce stai pe scaunul cel negru, tu ce stai sprijinit de tăblia patului, tu ce mergi cu mâinile în buzunare, TU, cel ce te faci că ne asculţi, voi să mă auziţi cum tac.
De ceva timp încoace, doar ochii unor oameni mai îmi spuneau câte ceva. Forma lor, culoarea nu întotdeauna foarte bine definită, irisul ce îşi schimba forma în funcţie de interes, ridurile fine din jurul ochilor ce se accentuau uşor dacă zâmbeai cu sufletul, toate mi-erau dragi. Acum caut ochi şi văd doar globi oculari. Acum îi disec şi nu găsesc nimic. Caut ochi să îmi ţină de urât.
Tăcerea vorbeşte, ochii tac...


Mă caută,tu,
Inerţie surdă,căci,
Râsu-i mort de mult!

3 nov. 2010

is there...


Bătrâna urmărea liniştită visele soarelui pe asfalt. Nu a spus nimic pentru mai bine de jumătate de oră. Puţin încovoiată de umbre, de ideile giganţilor ce păşesc fără a se uita pe ce calcă, bătrâna cerea viaţă… cerea încă minute preţioase de vedere înceţoşată. În tinereţe nu a avut nevoie de ochelari, acum, după atâtea decade, i se părea că a purta ochelari e ca şi cum ţi-ai altera realitatea. Refuza ferm să îi atârne de gât şi să-şi obosească ochii cu ei. Mâinile aveau ridurile muncii şi umbrele unor necazuri ce au săpat vene adânci pline de cele mai multe ori de durere şi nu de sânge. Nu s-a plâns niciodată de ceea ce i se întâmpla, cel puţin aşa zicea.
Cu toate astea, corpul ei spunea mereu adevărul, ţipa din rărunchi un adevăr ce se simţea şi pe care nu puteai să îl palmezi. Viaţa se scurge din noi şi pe zi ce trece uităm gânduri şi sentimente ce ne-au animat vreodată. E un gând odios dar plin de speranţă.