7 mai 2010

ne-a topit pe toţi oraşul...




Era şi vremea să revin cu un articol, ceva acolo...câteva rânduri scrise alandala, fire de nisip peste viaţă şi întâmplări. Când am pornit să scriu nu am avut o idee clară de cum aş vrea să arate acest post, ştiam doar că vreau să îmi amintească de cine sunt. Nu se pune problema că aş uita ci doar vreau să am acolo o parte din mine.
E ciudat cum lumea uită, cum uită idei, gânduri şi sentimente atât de uşor. Ele te fac să simţi, să ştii de cele mai multe ori şi tocmai pe acestea le uităm cu desăvârşire.
E ciudat cum la un anumit punct din viata, având în minte un anumit criteriu, oameniii uita complet de toţi şi toate şi le este indiferent de ce se întâmplă cu cei din jur atât timp cât în principal ei nu sunt afectaţi. Mai este necesar să amintesc că mi-e silă de ei? Ceea ce este mai dezolant este că şi tu, la rândul tău vei deveni un astfel de om care se face că uită, caruia nu îi pasă. Am mai avut o perioadă de acest fel şi nu mi-a plăcut. Dar, dacă este necesar să fiu a naibii din nou (mi-e greu ă fiu aşa, mi-e tare greu) pot! Am să pot din nou şi mă va topi din nou oraşul în infinita lui mare de indivizi. Suntem o turmă deşi ne încearcă individualitatea asta pe la colţuri.
Postul ăsta mi-a amintit de exact ceea ce nu vroiam să fiu. Să purcedem deci...


Niciun comentariu: