7 sept. 2009

frailty, thy name is ....

…am uitat cum să mă rog; simpla împreunare a mâinilor mi se pare atât de fragilă în faţa păcatelor, în faţa deşertăciunii, iar degetele par schimonosite în încercarea lor atât de patetică de a mima gestul.

Buzele se deschid cu greu de fiecare dată când ochii caută cerurile, o luptă acerbă între limbă şi dinţi, vorbe spuse la repezeală, fără vreun sens, fără logică. Ochii, deschişi sau închişi, se dovedesc a fi martorii profanării.

Genunchii nu se mai aşază ci pur şi simplu cad, cad din înălţimi şi dor. Durerea nu e una fizică şi nu iese niciodată din corp deşi nu îi aparţine.

Şi poziţia asta se dovedeşte ineficace...gândurile se izbesc necontenit de pereţii invizibili ai cenzurii provocând cutremure şi noduri în stomac, opriri temporare de inimă.

...am uitat cum să mă rog

...am uitat cum

...am uitat

...am

...am nimic!

Un comentariu:

printrenori spunea...

frumos si meditativ... mi-a placut f mult ceea ce ai scris:)