6 aug. 2009

Oh, come' on....


Două vorbe să-ţi mai zic...cred că oricum or să fie mult mai multe dar ...DAR!

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu, defapt problema nu cred că rezidă în această mică alegere ci cu ce s-ar schimba lucrurile dacă într-adevăr m-aş apuca, din nou, să scriu despre defecte. Tăcere sau ample comentarii ?!

Din fericire sau din păcate (nu ştiu exact ce şi cum, nu pentru că nu mi-aş fi dat seama ce efect ar avea asupra mea ci pentru că decid să mă situez în incertitudine, motivul este evident ergo nu mă apuc să detaliez) reuşesc să citesc oamenii destul de bine. Trecând peste privirile lor de ‘eu fac ceva ce tu nu ai să afli niciodată’ sau mai ştiu eu ce slogan aflat încă în stadiul de pubertate literară, există comportamente (dragele de ele?!) ce îmi repugnă şi ca atare refuz cu vehemenţă în a lua parte la orice acţiuni ce derivă din suma deciziilor efectuate de aceşti stimabili posesori, fie ei bărbaţi sau femei.

De obicei consider că este vorba de paranoia mea în care tot văd lucruri-detalii-acţiuni nu tocmai normale din punctul de vedere al regulilor sociale pe care spre surprinderea mea încă le admitem ca fiind indispensabile(deşi le încălcam cu desăvârşire), după care reuşesc să îmi clarific imaginea de ansamblu nu tocmai plăcută dar adevărată deci nu fracţionată-falsificată de mintea-mi bolnavă.

E foarte ciudat cum realitatea se aşază pe vârful nasului tău şi stă aşa..aşteptându-te să dai cu mâna, toată această acţiune în speranţa că poate ai să simţi că nu face parte tocmai din realitatea dezirabilă ci e o anormalitate care trebuieşte corectată. Revenind...

Dualitatea omului care trece peste limitele unei coloane vertebrale mă scârbeşte. Iniţial aştept o perioadă (nu foarte mult) pentru a vedea dacă într-adevăr omuleţul respectiv chiar se pretează la aşa ceva ca mai apoi să acţionez. De cele mai multe ori sunt luată de fraieră care acceptă orice compromis, indiferent de natura lui (cel puţin în primă fază). Urăsc asta deşi, de obicei, îi las să joace rolul enigmaticului personaj (uneori devine chiar hilar). După care (cred că este şi evident) mă plictisesc teribil având în vedere că este vorba despre acelaşi personaj, cu acelaşi rol... numai faţa se schimbă. Urmează bineînţeles seria minutelor în care respectivii dau din colţ în colţ şi nu ştiu exact când şi cum m-am schimbat şi mai ales de ce?! pentru că deh! eu nu le-am aflat strategia(yeah, right o_O ). Şi uite aşa, sistematic, în funcţie de purul meu chef fie ieşi din raza mea (pentru că nu are rost să mă complic) fie mă vezi zilnic înaintea ochilor deşi fizic nu sunt lângă tine. Aleg prima variantă de obicei din lene.

Tu, da tu! Ai greşit teribil în alegerea persoanei pe care vrei să o calci! Zic şi de ce? Ia ghici!




p.s. wanna play?!

Niciun comentariu: