22 aug. 2009

In my beginning is my end


Mi-am visat moartea in repetate randuri. Acelasi vis, aceeasi calmitate la trezire. Niciodata disperata, fara a avea fruntea plina de transpiratie, fara puls grabit. Calma, rece. Sicriul meu nu are capac, e simplu, culoarea radacinii de brad. Are un mic cerc scrijelit in interior cu 3 raze. O simpla pernuta imi sta sub cap, fara zorzoane si danteluri sufocante chiar si pentru cei morti.
Nu port pantofi, nu sunt imbracata in mireasa. Hainele-mi sunt negre. Fata nu imi este acoperita si am ochii larg deschisi. Imi vad propria imagine in sicriu, ca pe fundul unui lac. Nu mi-am dat seama daca zambesc. Ochelarii sunt pe pernuta, alaturi. Mainile nu-mi sunt pe piept impreunate a rugaciune, ci stau cuminti pe langa corpul adormit pe vecie. Am intotdeauna impresia ca sicriul mi-e mare, ca am sa cad din el.
Nu am cruce la cap: nici de piatra, nici de lemn. Nu-mi aduc aminte sa fi fost cu tot cu sicriu in biserica...sa imi fi cantat cineva vesnica pomenire.
Am un copac in stanga capului dar nu imi ofera umbra. Cred ca e nuc, iar frunzele ii sunt incremenite. Pasari nu sunt. Zgomote nu se aud. Clopotele nu bat. E linistea mormantala. E acelasi sentiment cu o dimineata devreme pe o creasta de munte. E rece.E foarte rece. E linistit. Nici macar nu am alte morminte in jur,
Nu plange nimeni, nimeni nu ma plange.
Groapa e adanca, pamantul e ud si de un negru matasos. Nu exista iarba in jur, nici flori. Pamantul e primitor, e ca si cum te-ar imbratisa dupa o absenta indelungata.
Visul se termina cand bulgarii de pamant imi acopera ochii. Atunci ma trezesc de fiecare data. Calma.

Un comentariu:

printrenori spunea...

ce vis vivid... eu nu mi-am visat niciodata inmormantarea... a ta e romantica... ca si cum ti-ar place singuratatea si moartea e evadarea suprema din aglomeratie in singuratate. de-aia nu ti-e teama...