28 aug. 2009

fantasy

Draw the lines of what is left of me and put the paper away. Hide it and then forget about it. You will soon have to draw me on your body, remember my lines without that paper because they aren’t ordinary. I’ll be your forever lasting tattoo. All people will look at you and they will only see me, my lines, you are defined by me.



I beg of you: close the door and pull the drapes. It’s time!

25 aug. 2009

Mă mărit !!




…eeee, pe dracu’ ! Ţi-ai găsit nebună care să îşi pună pirostriile! Yeah, right :))

Şi totuşi, în ziua de azi ca să te căpătuieşti din punctul ăsta de vedere , îţi cam trebuie niţel curaj, o groază de bani şi o doză bună de nebunie (fuck, zici că dau acilea reţete de “succesuri” la marea nuntire..brrrr ).

Ce m-a apucat cu subiectul ăsta? Păi sunt două motive:

  1. deja e al doilea sfârşit de săptămână (care evident că a trecut) în care nu mă mai pot uita la un film sau să citesc ceva fără "Ia-ţi mireasă ziua bună, de la tată, de la mumă" ca un refren stricat. Ştiu cântecul, imi place, dar asta nu înseamnă că trebuie să îl ascult de enşpe mii de ori în aceeaşi zi (am încercat să închid şi geamurile etc.) "cântat" de tot felul de maiştri în ale trompetei şi acordeonului.
  2. Mousiu Printrenori s-a apucat să scrie despre nuntire şi am considerat că a fost mult prea finuţ, ceea ce eu nu mai încerc de ceva vreme :P (nu te superi, nu-i aşa Sir? ) plus de asta, merită dezvoltat subectu’ .

Revenind la primul motiv. Cel puţin la mine în Moldova Prosperă, nunţile sunt cu alai frate şi it’s a must să te vadă toţi vecinii, nu numai de la blocul tău, ci poţi încerca să atragi atenţia şi celor de prin blocurile vecine. Cheia succesului în această etapă este bineînţeles o formaţie super de sugative de ţuică, cu ceva instrumente acordate aiurea. Să nu uităm şi de rudele de pe la ţară, care vrei nu vrei, tot te pun să joci hora în faţa scării de bloc. Îmi plac obiceiurile, dar de ce este nevoie să le alteram în aşa un hal? Horă jucată cu tocuri de 10 cm , în rochii mulate pe un corp nu tocmai zvelt, pe o căldura ca asta şi ca să nu îţi faci cine ştie ce băşici pe la picioare, hai să purtăm şi nişte dresuri anapoda...brrr!!! Şi (Doamne fereşte!) să uităm de poşetuţa ,imitaţie de croncobaur ,de pe mâna stângă a la Moni, da, mâna aia care se bălăngăne şugubeaţă în timpul zmuncirilor frenetice şi zbierătelor care îţi urează iubire veşnică.

Deci. Se ia una bucată mire (serios că ii compătimesc p-ăştia- vara la 30 de grade la costum, cămaşă încheiată până-n gât, cu pampion, cu pantofi...uhhh...şi pe cât pui pariu că costumele alea nu-s de bumbac?!) şi i se ataşează două domnişoare de onoare. Fuste cât mai scurte, vă rugăm! Se adaugă alaiul de rigoare format din rudele militantului pentru păstrarea obiceiurilor. Să nu uitam de muzicanţi(pupa-i-aş pe frunte!) .Bucata de mire se duce să îşi ia naşii (ăia de încearcă să ii fie sfătuitori ptr toată viaţa şi până la urmă ajung să fie martori la procesul de divorţ!). Acolo iarăşi beuturică.. alea- alea. Tot traseul se face per pedes. Urmează slalom printre cască-gură până la căscioara miresei. Acilea iarăşi beuturică, glume deplasate de la beuturică, rude transpirate care vor neapărat să te îmbraţiseze şi să îţi aplice ştampila “buzele mele pupat’au şi obrazul acesta”! Bârfele de rigoare nu lipsesc, a se observa totuşi că până acum, încă nu a venit vorba de miri prea mult. Practic, nunta e mai mult o masă festivă la care rudele vin cu maţele goale si buzunarele doldora ca să plătească la sfârşit ce’o mâncat şi ce-o băut( se lasă bacşiş şi pentru circul oferit de ăia care o tras mai mult la măsea; deh, serviciu contra serviciu!)

Şi la sfârşit de nuntă (despre biserică şi dănţuială de la petrecerea de după, cu o altă ocazie) banii în plic, cu numele celui care i-a dat. Se contabilizează şi se ştie o treabă!! Imprumuturile alea se achită...alealalte nu...la asta o să mergem la nuntă...la ăsta nu.... Fişa tehnică a nunţii nu trebuie să lipsească! Fişa trebuie avută în mai multe exemplare de către membrii familiei.

Buuun, acuma să nu credeţi că toate nunţile îs la fel şi că toate te deranjează la nivel auditiv şi vizual. Sunt şi acele rare excepţii la care chiar te bucuri că oamenii s-au luat. Rare, dar sunt.

De-o fi să fie să fac şi eu nuntă nu vreau prea multe rubedenii, nu vreau muzica să mă conducă peste tot! Nu vreau nuntă cu dar! Nu vreau ca oamenii să se întrebe la masă între aperitiv şi sarmale : “Băh, da tu cât dai?”.

So help me God!






remember?



22 aug. 2009

In my beginning is my end


Mi-am visat moartea in repetate randuri. Acelasi vis, aceeasi calmitate la trezire. Niciodata disperata, fara a avea fruntea plina de transpiratie, fara puls grabit. Calma, rece. Sicriul meu nu are capac, e simplu, culoarea radacinii de brad. Are un mic cerc scrijelit in interior cu 3 raze. O simpla pernuta imi sta sub cap, fara zorzoane si danteluri sufocante chiar si pentru cei morti.
Nu port pantofi, nu sunt imbracata in mireasa. Hainele-mi sunt negre. Fata nu imi este acoperita si am ochii larg deschisi. Imi vad propria imagine in sicriu, ca pe fundul unui lac. Nu mi-am dat seama daca zambesc. Ochelarii sunt pe pernuta, alaturi. Mainile nu-mi sunt pe piept impreunate a rugaciune, ci stau cuminti pe langa corpul adormit pe vecie. Am intotdeauna impresia ca sicriul mi-e mare, ca am sa cad din el.
Nu am cruce la cap: nici de piatra, nici de lemn. Nu-mi aduc aminte sa fi fost cu tot cu sicriu in biserica...sa imi fi cantat cineva vesnica pomenire.
Am un copac in stanga capului dar nu imi ofera umbra. Cred ca e nuc, iar frunzele ii sunt incremenite. Pasari nu sunt. Zgomote nu se aud. Clopotele nu bat. E linistea mormantala. E acelasi sentiment cu o dimineata devreme pe o creasta de munte. E rece.E foarte rece. E linistit. Nici macar nu am alte morminte in jur,
Nu plange nimeni, nimeni nu ma plange.
Groapa e adanca, pamantul e ud si de un negru matasos. Nu exista iarba in jur, nici flori. Pamantul e primitor, e ca si cum te-ar imbratisa dupa o absenta indelungata.
Visul se termina cand bulgarii de pamant imi acopera ochii. Atunci ma trezesc de fiecare data. Calma.

17 aug. 2009

6 aug. 2009

Oh, come' on....


Două vorbe să-ţi mai zic...cred că oricum or să fie mult mai multe dar ...DAR!

M-am tot gândit dacă să scriu sau nu, defapt problema nu cred că rezidă în această mică alegere ci cu ce s-ar schimba lucrurile dacă într-adevăr m-aş apuca, din nou, să scriu despre defecte. Tăcere sau ample comentarii ?!

Din fericire sau din păcate (nu ştiu exact ce şi cum, nu pentru că nu mi-aş fi dat seama ce efect ar avea asupra mea ci pentru că decid să mă situez în incertitudine, motivul este evident ergo nu mă apuc să detaliez) reuşesc să citesc oamenii destul de bine. Trecând peste privirile lor de ‘eu fac ceva ce tu nu ai să afli niciodată’ sau mai ştiu eu ce slogan aflat încă în stadiul de pubertate literară, există comportamente (dragele de ele?!) ce îmi repugnă şi ca atare refuz cu vehemenţă în a lua parte la orice acţiuni ce derivă din suma deciziilor efectuate de aceşti stimabili posesori, fie ei bărbaţi sau femei.

De obicei consider că este vorba de paranoia mea în care tot văd lucruri-detalii-acţiuni nu tocmai normale din punctul de vedere al regulilor sociale pe care spre surprinderea mea încă le admitem ca fiind indispensabile(deşi le încălcam cu desăvârşire), după care reuşesc să îmi clarific imaginea de ansamblu nu tocmai plăcută dar adevărată deci nu fracţionată-falsificată de mintea-mi bolnavă.

E foarte ciudat cum realitatea se aşază pe vârful nasului tău şi stă aşa..aşteptându-te să dai cu mâna, toată această acţiune în speranţa că poate ai să simţi că nu face parte tocmai din realitatea dezirabilă ci e o anormalitate care trebuieşte corectată. Revenind...

Dualitatea omului care trece peste limitele unei coloane vertebrale mă scârbeşte. Iniţial aştept o perioadă (nu foarte mult) pentru a vedea dacă într-adevăr omuleţul respectiv chiar se pretează la aşa ceva ca mai apoi să acţionez. De cele mai multe ori sunt luată de fraieră care acceptă orice compromis, indiferent de natura lui (cel puţin în primă fază). Urăsc asta deşi, de obicei, îi las să joace rolul enigmaticului personaj (uneori devine chiar hilar). După care (cred că este şi evident) mă plictisesc teribil având în vedere că este vorba despre acelaşi personaj, cu acelaşi rol... numai faţa se schimbă. Urmează bineînţeles seria minutelor în care respectivii dau din colţ în colţ şi nu ştiu exact când şi cum m-am schimbat şi mai ales de ce?! pentru că deh! eu nu le-am aflat strategia(yeah, right o_O ). Şi uite aşa, sistematic, în funcţie de purul meu chef fie ieşi din raza mea (pentru că nu are rost să mă complic) fie mă vezi zilnic înaintea ochilor deşi fizic nu sunt lângă tine. Aleg prima variantă de obicei din lene.

Tu, da tu! Ai greşit teribil în alegerea persoanei pe care vrei să o calci! Zic şi de ce? Ia ghici!




p.s. wanna play?!