13 iul. 2009

have you ever?

...e ca şi cum te-ai plimba pe o stradă ce nu are nume, ce nu e înregistrată pe o hartă. Nu are nimic comun cu tine şi niciodată nu o să ţi se pară cunoscută indiferent de câte ori ţi-ai îndrepta pasul nebun spre ea.
E strada ce întotdeauna e luminată şi cu toate astea nu reuşeşti să vezi umbre a ceea ce există odată cu ea. Are acea lumină ce orbeşte şi stârneşte durerea fizică. E lumina care nu îţi ghidează paşii dar te lasă să îi vezi. E o armă de tortură aproape perfectă.
E strada ce de cele mai multe ori ţi se pare interminabilă, ce nu are înfundături,nu are semne de circulaţie şi întotdeauna îţi prezintă o răscruce.
E o stradă blestemată şi pavajul ei e călcat de mulţi.
E strada de care nu scapi nici măcar în vise.
E..ahh...odioasă.
Merg la pas. E aceeaşi stradă de care tot vorbesc. Are acel mister care deşi îţi face rău nu te poţi dezlipi atât de uşor. Simţi durerea cum urcă, folosind parcă fiecare venă,spre antebraţul pus proptea la ochi ca defensivă ineficace, cum se dovedeşte de astă dată. Picioarele ţi se îngreunează spre cedare, o acţiune ce nu se termină totuşi niciodată ci, mai mult, se prelungeşte ajungând să fie o parte din tine, din reacţiile naturale ale corpului. Încep să aud sunetul clapelor unui pian ruginit...ahh..amintirile îmi sacadează timpanul rupt de şoaptele cotidiene. E din ce în ce mai aproape, zbiară.
Îţi continui paşii..1300, 1301, 1302, 1303...case ce îşi găsesc sprijinul pe alte case, giganţi de metal şi piatră ce tânjesc spre pământ, copaci din hârtie şi oameni de carton. Biserica, de pe un colţ oarecare, e aceeaşi cu toate celelalte, de pe colţuri adiacente, e crăpată în interior, pridvorul cunoaşte doar picturi afumate de lumânări de ceară industrială, iar clopotul stă azi lângă ea (nu-mi aduc aminte să fi stat cândva în turlă) şi îşi prelungeşte dangătul în pământ, ca un cântec vechi de ţăran. Vibraţiile lui te aduc într-o stare de agonie cerebrală, îţi poţi simţi ochii roşii.
...1500, 1501, 1502, 1503, 1504...multe laterale, multe adiacente, aceeaşi oameni de carton...fără pietre minuscule pe şosea, pe trotuar, doar praf. Plimbarea nu ia niciodată sfârşit, e turneul de mare fiţă a oamenilor normali. E bulevardul plin de opinii neexprimate şi lăsate să mustească în frustrări, e bulevardul căinilor ce muşcă mereu dar niciodată nu latră ca să avertizeze. E bulevardul care te doare.
Chiar de alergi...nu îţi ajută. E ca şi cum ai încerca să scapi de ploaie alergând, dar nu îţi dai seama că picurii mai tare or să ţi se abată pe haine, ca nişte canini ascuţiţi îţi vor ataca textilele şi mai apoi pielea prea albă din cauza inocenţei.
Uşile sunt închise pe principiul –avem, dar nu de dat şi mai ales, nu pentru tine-. Nu se deschid nici dacă baţi în ele, nici dacă strigi după ajutor. Sunt uşi ce par mai degrabă a ascunde cripte atât de vechi. Sunt scări ce ar trebui să nu le urci niciodată…

Niciun comentariu: