27 iul. 2009

şi Tiranului o să îi fie frig..

Aştept Noaptea în fiecare noapte ca o salvare continuă şi sigură. Iar în aste nopţi mi-am format un obicei fastidios de a urmări mişcările unei mâini invizibile ce se strecoară de fiecare dată deasupra norilor şi îi prinde-n pumn, lăsându-i sadic să dănţuiască într-o continuă horă a ielelor. Mirosul dispare , urechile se-nfundă şi tot ce se petrece în jur devine un nonsens. Şi e ciudat cum viaţa îşi apară dreptul de a te poseda în astfel de momente, cum caută un trup în care să îşi înfingă venele, e ciudat că în nonsens apare sentimentul de frică şi de abia atunci ai vrea să lupţi. Numai că lupta este una pe viaţă şi pe moarte în care psihicul devine victimă colaterală. Dar oarecum e bine, ai măcar viaţă, chiar crezi că ar mai conta şi ce gândeşti?!


De ce nu ai vrea să lupţi atunci când ţi-e bine, de ce atunci refuzi cu îndârjire să îţi afli vreun scop? De ce trebuie să apară nonsensul şi atunci de abia să afli că nu ştii ceea ce vrei. În nonsens, viaţa se luptă cu ea însăşi, se contrazice pe sine şi te aduce pe tine, muritorul, sacrificiu pe altarul orgoliului. Nu, nu caut scuze omului şi nu caut vinovaţi mai vinovaţi decât fiinţa umană.


Viaţa se chinuie să îţi arate cum să o apreciezi, cum să îi faci loc mereu în corp şi să stea pe piedestalul Nemuririi. De fiecare dată când ţi-e greu, când ai mai avea puţin şi ai scăpa de ea, atunci se trezeşte mereu cineva să îţi dea sfatul demonic "e greu acum, dar totul se întâmplă pentru a aprecia mai târziu ceea ce e bun şi frumos".Şi nu ştiu cum momentele astea dificile sunt din ce în ce mai multe. Ce ştii tu ce e bun şi frumos pentru mine? De unde şi până unde bunăvoinţa asta gratuită? Nu-i nimic, acest sfat îl voi pasa într-un final înapoi stăpânului şi aluia care stăpân l-a făcut. Aştept momentul crucial şi îl aştept nu pentru că ar fi vreo salvare indecentă ci pentru ca ochii să vadă o faţă, o singură faţă.


Şi miroase-a suflet,

suflet fără aripi

atârnând cu greu de coaste...

Şi miroase-a moarte...

dulcea viaţa-ntrepătrunsă

de ne-simţire...

Şi miroase-a cadavru!

ce urgie omenească

demnă de un trup...

(octombrie, 2006)

23 iul. 2009

Oglindă, oglinjoară, cine-i...?





You don't have the power to upset me. You don't matter enough to upset me.


Seamănă din ce în ce mai mult cu dictonul pe care mi l-am ales cu aproape 2 ani în urmă. E atât de puternic la exterior încât ar reuşi probabil să ridice şi acum indicii unui psihic ajuns la saturaţie în ceea ce priveşte realitatea. Ei bine, nu cred că ăsta ar fi singurul motiv pentru care ne-am alege într-un final un astfel de călăuzitor şi nici nu atinge punctul pe care azi aş vrea să-l văd pus pe tapet şi ţintuit până când se clarifică total.

Motivul pe care l-am ales este "secretul". ACEL secret pe care îl ascunzi de când ai aflat că lumea e rea şi e acordată după principiul "cât timp nu dau prea mult de la mine, totul e OK!". E vorba despre o artă cameleonică minuţios detaliată de păţiţi în diferitele discursuri apoteotice, cu o vână retorică disimulată perfect. E ARTĂ!

Ascunzişul e în vogă! E ceea ce se poartă ! Iar trendurile, după cum ştim, trebuiesc respectate. Şi atunci, un văl teatral aşezat peste psihic şi o privire glumeaţă mereu te ajută! Faptul că ai fi trist sau că ai avea probleme nu interesează pe nimeni. Cred că până la urmă ăsta e şi faptul cel mai dezamăgitor din toată povestea asta. Lumea a ajuns să nu te mai accepte fără mască. Vorbim aici despre un accesoriu de neînlocuit, despre o luptă de supravieţuire în care îţi eşti propriul duşman şi până la urmă şi cel mai puternic. Ştii de ce? Bănuieşti? Hai să îţi zic eu, nu de alta, dar nu vreau să ajungi la o altă concluzie total diferită de a mea şi să cazi din nou în porţiunea neasfaltată din care tocmai încerc să te scot. Îţi eşti cel mai mare duşman pentru că deşi refuzi să îţi spui secretul celorlalţi, TU (da, tu!) îl ştii. Da, e ca şi cum aţi fi doi/două.

Te ştiu, te-am văzut şi ieri cu acelaşi zâmbet superb de om convins că astăzi trebuie să reuşească, cu aceleaşi gesturi, puţin cam nesigure din punctul meu de vedere. Cine şi-ar atinge mereu pantalonii înainte de a zice ceva, cine ar căuta cu disperare nişte ochi atenţi la propria persoană astfel încât să nu se simtă stingher de fiecare dată când deschide gura; cine şi-ar potrivi de sute de ori părul, când cu mâna dreaptă când cu stânga; cine ar avea noduri în stomac de fiecare dată când simte că nu mai are nimic de zis; cine ar încerca o poziţie mai confortabilă a picioarelor sub o masă şi aşa mică pentru orgolii şi comportamente fals-gentile; cine ar fixa un punct din neantul ce brusc devine atât de cunoscut, atât de palpabil, ca şi cum ai avea o portocală în faţa ochilor şi i-ai putea desface fiecare felie în parte, iar tot acest proces ar avea un impact major asupra sinapselor emiţătoare de energie cerebrală. Cine? ( e doar un efect retoric alocat discursului meu, pentru a da un plus de je ne sais quoi). Îţi voi curma eu suferinţa, eşti iarăşi TU ! Te miră? Acum sincer, te miră? Ştiam eu.

Continuă să crezi că eşti puternic, te rog continuă, pentru că printre oameni de genul ăsta e uşor să trăieşti. E uşor să le serveşti ceea ce vor, e uşor să îi priveşti în ochi,vezi din start ce îi frământă ! Masca vă face simpli. Secretul vă face simpli şi vă uneşte într-o ligă uşor de recunoscut şi întreţinut!

Aş vrea o încheiere dar mi-e frică. Subiectul nu este epuizat şi atunci a-i ataşa o concluzie ar însemna să îngrop la loc ceea ce cu greu am reuşit să scot! Dar îţi zic ţie, numai ţie celui ce mă citeşti : You don't have the power to upset me. You don't matter enough to upset me.

Cum îţi place oglinda ?


21 iul. 2009

lucru' (m)anual




S-ar zice că am reuşit să îmi modific template-ul pentru blog (aici includ şi toate setările ce trebuiau înfăptuite pentru blogroll, linkuri, datele despre cei ce îmi tot calcă pragul şi alte cele). Mi-a ajuns, oficial, până peste gât cu toate setările astea şi deşi mi-am promis că nu voi mai schimba nimic la el ,iote că mă pune ăla cu corniţe ascuţite de răutate să modific again şi again. Concluzie: nu mai fac promisiuni de genul ăsta.
Cu toate astea însă am reuşit să îmi dau seama că sunt foarte pretenţioasă. Mai mult decât atât, faptul că aş fi aşa nu e o problemă majoră, dar eu reuşeşc întotdeauna să îmi duc stările/sentimentele la un paroxism incredibil. Incredibil chiar şi pentru mine (uneori, doar uneori). Deţin performanţa de a fi schimbat de 20 şi ceva de ori template-ul pentru acest mirific blog în doar câteva ore, nu înainte însă de a fi căutat-salvat-umplut desktop cu enşpe mii de posibile/probabile/incerte foldere cu documente de .xml. Iar ca totul să fie "just wonderful" , a trebuit să mai şi fac modificări de html în el ( şi nu agreez sub nicio formă să mă apuc acum de programare- oh well, bummer!!!). Este o zi mirobolantă în care sărăcuţul neuronul meu ajunge până la jumătatea flotării după care zice : Stop cadru! M-a luat un cârcel! Urmează dubla care-i-o-fi-numărul!!!

changes in my blog....

m-au apucat dorintele de schimbare si bineinteles ca orice femeie normala, nu ma pot decide. Variantele sunt mult prea multe iar eu sunt din ce in ce mai indecisa ....uffff




help

20 iul. 2009

In search of a hero




Sunt în căutare de eroi. Nu, nu vreau personaje de poveste, nu vreau caricaturi din reviste sau din ziarele tabloidizate, nu vreau minciuni, nu vreau puteri supranaturale alocate unor zâmbete largi , uimitor de albe. Vreau oameni adevăraţi care să mă facă să simt că într-adevăr se merită să mai duci o luptă în ziua de azi, indiferent de inamic fie el trafic infernal, fie oameni ce au uitat să fie oameni, fie imagini ce şochează prin duritate sau vulgaritate, fie.., fie… ş.a.m.d.
Vreau eroul meu personal care să îşi asume răspunderea unei acţiuni zilnice de încurajare psihico-morală. Vreau un erou simplu cu o vocaţie cât se poate de complicată.Nu am pretenţii în ceea ce priveşte fizicul, costumaţia, ochii sau mai ştiu eu ce calităţi ce îşi fac simţită prezenţa doar la nivel empiric. Vreau un erou al gândului bun şi al faptei nevăzute.
Vreau eroi pentru toată lumea …caut eroi pentru toată lumea, dar mai ales pentru mine.

Ai văzut vreun erou recent ?
Caut

sursa poza










later edit : mi-am adus aminte de această piesă ce se potriveşte perfect:)

13 iul. 2009

have you ever?

...e ca şi cum te-ai plimba pe o stradă ce nu are nume, ce nu e înregistrată pe o hartă. Nu are nimic comun cu tine şi niciodată nu o să ţi se pară cunoscută indiferent de câte ori ţi-ai îndrepta pasul nebun spre ea.
E strada ce întotdeauna e luminată şi cu toate astea nu reuşeşti să vezi umbre a ceea ce există odată cu ea. Are acea lumină ce orbeşte şi stârneşte durerea fizică. E lumina care nu îţi ghidează paşii dar te lasă să îi vezi. E o armă de tortură aproape perfectă.
E strada ce de cele mai multe ori ţi se pare interminabilă, ce nu are înfundături,nu are semne de circulaţie şi întotdeauna îţi prezintă o răscruce.
E o stradă blestemată şi pavajul ei e călcat de mulţi.
E strada de care nu scapi nici măcar în vise.
E..ahh...odioasă.
Merg la pas. E aceeaşi stradă de care tot vorbesc. Are acel mister care deşi îţi face rău nu te poţi dezlipi atât de uşor. Simţi durerea cum urcă, folosind parcă fiecare venă,spre antebraţul pus proptea la ochi ca defensivă ineficace, cum se dovedeşte de astă dată. Picioarele ţi se îngreunează spre cedare, o acţiune ce nu se termină totuşi niciodată ci, mai mult, se prelungeşte ajungând să fie o parte din tine, din reacţiile naturale ale corpului. Încep să aud sunetul clapelor unui pian ruginit...ahh..amintirile îmi sacadează timpanul rupt de şoaptele cotidiene. E din ce în ce mai aproape, zbiară.
Îţi continui paşii..1300, 1301, 1302, 1303...case ce îşi găsesc sprijinul pe alte case, giganţi de metal şi piatră ce tânjesc spre pământ, copaci din hârtie şi oameni de carton. Biserica, de pe un colţ oarecare, e aceeaşi cu toate celelalte, de pe colţuri adiacente, e crăpată în interior, pridvorul cunoaşte doar picturi afumate de lumânări de ceară industrială, iar clopotul stă azi lângă ea (nu-mi aduc aminte să fi stat cândva în turlă) şi îşi prelungeşte dangătul în pământ, ca un cântec vechi de ţăran. Vibraţiile lui te aduc într-o stare de agonie cerebrală, îţi poţi simţi ochii roşii.
...1500, 1501, 1502, 1503, 1504...multe laterale, multe adiacente, aceeaşi oameni de carton...fără pietre minuscule pe şosea, pe trotuar, doar praf. Plimbarea nu ia niciodată sfârşit, e turneul de mare fiţă a oamenilor normali. E bulevardul plin de opinii neexprimate şi lăsate să mustească în frustrări, e bulevardul căinilor ce muşcă mereu dar niciodată nu latră ca să avertizeze. E bulevardul care te doare.
Chiar de alergi...nu îţi ajută. E ca şi cum ai încerca să scapi de ploaie alergând, dar nu îţi dai seama că picurii mai tare or să ţi se abată pe haine, ca nişte canini ascuţiţi îţi vor ataca textilele şi mai apoi pielea prea albă din cauza inocenţei.
Uşile sunt închise pe principiul –avem, dar nu de dat şi mai ales, nu pentru tine-. Nu se deschid nici dacă baţi în ele, nici dacă strigi după ajutor. Sunt uşi ce par mai degrabă a ascunde cripte atât de vechi. Sunt scări ce ar trebui să nu le urci niciodată…

8 iul. 2009

demisionez




Demisionez, demisionez ca mulţi alţii, din funcţia de adult pe care o am de la o vreme şi care nu mi-a adus ce am vrut. Ştiu că gestul meu e unul laş, dar vreau să demisionez din viaţa asta pentru o perioadă, să îmi revin şi poate, cine ştie, o să îmi revină şi pofta de această slujbă. Momentan demisionez. Copil nu vreau să fiu, pentru că nu pot, nu aş mai fi eu. Şi când am fost copil tot adult am fost. Ce ciudat e sentimentul că nu ai unde să evadezi…
Demisionez şi va fi bine. Peste ani va fi bine cum a mai fost. Acum e mai rău dar va fi bine, va fi bine pentru toţi, noi ce nădăjduim încă în ziua de mâine, noi ce numărăm fiece zi din calendar în speranţa că ne va da un număr magic ce va deschide porţile fericirii.
Treci vreme mai repede şi scrie în răbojul tău că mi-ai rămas datoare cu o iubire mare pe care trebuie să o am. Adună praf pe ea şi ţine-o bine pentru momentul perfect. Să nu-i dai drumul chiar de te-a ruga pentru că îmi eşti datoare! Şi ştii că eu nu uit niciodată!



you are not alone, do you know?

5 iul. 2009

where do we draw the line?

Cum ar fi să nu mai simţi? Cum ar fi să poţi păşi fără frica unei amintiri? Cum ai putea, când te simţi epuizat, când pe oriunde mergi îţi aduci aminte de acel lucru?
Zâmbetul e fals şi puţini sunt cei ce îşi dau seama, râsul e fals şi puţini îşi dau seama, privirea ţi-e rece, impenetrabilă, dureroasă şi nimeni şi nimic nu îţi poate readuce inima înapoi, când tu singur ţi-ai îngropat sufletul de viu în pâmântul gesturilor şi vorbelor ce l-au zămislit.
Soarele te arde, îţi arde faţa doar-doar te vei uita la el, numai că tu, ochii tăi, văd asfaltul muiat în păreri şi braţele ce ritmează aerul. E sec.
Bucuriile mici nu îţi mai sunt de ajuns, nu că ar fi fost vreodată. Bucuriile mici nu te eliberează, nu îţi dau un imbold ci mai rău parcă te afundă. Cu cât sunt mai multe cu atât revenirea e mai dureroasă.
Gândeşti? Păcat.
Rememorezi? Păcat strigător la cer.




Hai, blochează-ţi amintirile! Încearcă şi te vei lovi de un zid şi mai mare-propria indiferenţă, propria răceala. Asta probabil doare cel mai tare pentru că e chiar a ta, tu singur îţi maltratezi gândurile şi corpul cu ea. Da, ştiu. "Nu există –nu pot-, există –nu vreau- ! Te complici, nu merită, uită!"
Să te doară pe tine aşa şi mai vorbim, dar să te doară până la oase, să simţi cum îţi arde pielea, să simţi cum sufletul îşi dă propriul duh în acelaşi timp cu ultima bătaie a inimii, să simţi ca vrei să respiri şi că al tău corp nu mai vrea să primească aerul. Să vrei şi să nu poţi. Să fii paralizat. Să fii paralizat în acelaşi timp cu mine şi în momentul ală să îmi dai sfaturi ! Atunci să îmi zici că nu există –nu pot- ! Doar atunci , doar atunci să deschizi gura ! Am să aştept ! Am să îmi port durerea până atunci doar pentru tine !





Azi taci ! Taci ! Mi-e atât de lehamite de cuvintele tale ! Sunt aici. Uite-mă! Nu am murit! Asta credeai? Durerea asta nu m-a omorât dar nici puternică nu m-a făcut ci mi-a schilodit inima şi gândurile! Ceea ce sunt, sunt graţie eforturilor intense depuse de tine! Da, tu eşti de vină! Chiar de vorbeşti şi încerci să scapi de sentimentul de vină pe care ţi l-am lăsat pe veci, nu mă interesează !RECE !







…şi totuşi …încă te…





4 iul. 2009

je suis...je ne suis pas

E a doua oară când încerc să scriu ceva pe ziua de azi...
Întotdeauna, înainte de a începe să scriu ceva, stau în faţa unei coli albe şi lipsite de gânduri reci, dureroase şi mă gândesc cum am să o schimonosesc, cum am să îi întorc vârfurile la fiecare idee ce nu îmi iese aşa cum ar trebui; un proces atât de sadic în care foaia stă şi aşteaptă toate mişcările mele ca şi cum i-ar face plăcere.
Azi nu e nimic nou, niciodată nu este nimic nou , e prea vechi ca să poată fi amintit, şi dacă ar fi nou nu ar trebui eu să mă chinui să scriu ceva ci s-ar afla din presă.
Şi ce dacă vrei să îmi vezi faţa cea uda de lacrimile ce îşi tot fac drum printre toţi porii desfăcuţi de vreme şi de timp? Şi ce dacă lumea există şi ce dacă viaţa te scoate din sărite? Şi ce dacă îţi tot vine să faci salturi mortale de pe marginea unei lame fine de oţel?
Ei?Şi ce dacă?
Nu am nimic nou, toate se repetă.
Eu? Eu ce? Ce vrei să îţi zic? Că totul e bine, că nu contează ce s-a întâmplat? Nu! "Nu" la toate!


Voltaj - Vara trecuta (ploua) V8
Asculta mai multe audio Diverse

1 iul. 2009

franturi...

Cum sa scrii despre iubiri neimplinite cand “mereu” isi umezeste mainile a bucurie?
Cum sa scrii despre iubire in general atunci cand poti iubi doar individul si nu gloata?
Cum sa scrii despre iubire cand toata lumea vorbeste despre iubire?
Cum sa scrii despre iubire cand simplul cuvant rostit iti suna a cliseu?
Cum sa scrii despre iubirea neimplinita cand inima iti vorbeste atat de clar si iti replica: “Nu esti tu!”
Cum sa scrii despre ceea ce nu stii sa vorbesti, si asta nu pentru ca nu ai invatat ci pentru ca ti se pare atat de mult, incat nu ai termina niciodata?
Cum sa scrii despre iubire cand ochii iti cerceteaza sufletul, de mult uitat intr-un raft, pe-o etajera?
Cum sa scrii despre iubire cand tot ceea ce vrei este sa traiesti si nu sa te gandesti la ceea ce aduce durere?
Cum sa scrii despre iubire cand parca vezi viitorul si singurul lucrul ce ti-l aduce este singuratate?
Cum?Cum ai putea sa faci lucruri macabre cand lumea e frumoasa? Dar oare e frumoasa asa cum toti vor sa o vada? Cum sa spui ca e frumos cand tu zgarai de atata timp doar suprafata si interiorul ramane mereu de negasit? Sa fi facut schimb interiorul cu suprafata si de aceea e atat de greu sa mai gasesti esenta?

***


.... de ce mainile isi sacadeaza mereu lumile pentru a scrie povesti? ...de ce viteza pare sa isi domoleasca temperamentul atunci cand te uiti atent la obiectul ce se misca? ..de ce ploaia uneori bate in geam doar ca sa anunte necazuri?...de ce fluturii ce nu isi mai gasesc locul in crisalide apar doar in stomac?.. de ce frunzele cad tocmai atunci cand sunt mai frumoase?... de ce vantul bate intotdeauna in directia fetei tale, atunci cand esti trist?.. de ce imaginea se clarifica de abia atunci cand ochii ti-s in lacrimi? ...de ce soarele ti se pare atat de mic atunci cand iubesti?...de ce atunci cand Chopin canta, lumea devine melancolica?...de ce muzica se insinueaza in suflete mai inainte ca inima sa le vrea?... de ce merele intotdeauna cad in jos?...de ce e atat de simplu sa scrii lucruri vrute si nevrute si e atat de greu sa legi un nod de cravata in mai putinde 1 minut? ...de ce miros florile atunci cand esti racit?
Semnele de intrebare nu vor inceta prea curand, semnele de intrebare se ascund mereu in inimi si ganduri doar pentru a-ti da ocupatie cand esti singur in metroul plin. Se ascund pentru ca nu au curaj sa se rosteasca.
Dar, toate au pierdut cate ceva, fie atunci cand s-au nascut(nimbul nemuririi) si-l deplang mereu prin lucruri atat suave (ceea ce le face si mai triste decat sunt), fie pe parcurs, cand si-au dat seama ca lumea ce-o vad e doar un desert intins in care isi gasesc cu greutate locul si importanta.
Iubiri neimplinite zici. Dar ce i-ar trebui iubirii ca sa se implineasca asa cum vrem noi? Daca am reusi sa-i aflam petalele cu secrete? Daca am putea sa strangem in brate sentimentele nenascute si sa le lasam sa cante de abia in ultimul ceas, in care viata e mai puternica, in care bratele incep sa tremure de durere dulce, in care ochii vad mai presus de trup, in care toata lumea se caieste pentru pacatele savarsite, pacate pe care uneori nici macar noi nu le stim, ce-ar fi? Daca toate cate le zic ar prinde constiinta trupului ce ne leaga de omenire ce ar fi? S-ar implini oare iubirea sau am ramane cu o fagaduiala intr-un miez de noapte obscur ca niste copii de prea mult timp ademeniti de izvoare de apa dulce si imagini diafane? Salt mortal in credinta! In propria credinta, in prorpiul suflet sechestrat de un corp ce uneori nu isi mai aduce aminte cati ani fura de la Dumnezeu si pentru ce ii fura..
***
Sufletele se topesc la auzul promisiunii; imagineaza, viseaza, isi pierd din caracterul ce zi de zi ii invaluie in mantia-i serena, acela care ajunge de multe ori trist, indurerat, cu dorinte vitrege de schingiuire a sentimenelor unei iubiri neimplinite. Si daca Sufletul nu va putea de fiecare data sa isi coase carotida?.

***

Iubirile neimplinite sunt frumoase, nu apuca sa fie stricate de lume ci traiesc prin ele, se ascund de lume si de cuvinte si salasluiesc doar in suflete. Promisiunile nu ar trebui sa ajunga niciodata langa cuvantul iubire, pentru ca acesta din urma are nevoie de acte de credinta si nu de minciuni dulci. Iubirile neimplinite ajung asa din cauza promisiunilor neimplinite...

Final fericit? Nu reusesc sa imi imaginez finaluri fericite probabil pentru ca sunt mai rationala, mai mult decat trebuie uneori. Defect? Probabil. Ma ajuta? Uneori. Doare? Bineinteles. Cat o sa mai dureze asta? Pentru totdeauna. De ce? Cine stie