27 mar. 2009

blues

Singura, intimidata de propria mea putere, m-am asezat astazi cu fata catre oglinda unei vieti ce nu imi apartine, am varsat lacrimi ce au tras cu ele toata durerea paradoxal impersonala, lacrimi rotunde si totusi diforme, incetosate de ceea ce a mai ramas din opinii.
Privindu-mi chipul in sticla, am realizat ca nu mai sunt eu de mult timp, ca nu imi mai apartin de asa de mult timp, incat mi-e prea greu sa imi mai dau seama carui neam de minciuna mai apartin.
M-ai vazut azi, sunt sigura. Am urcat in metrou, asa cum fac de fiecare data, mai intai cu stangul, apoi ridic privirea…ai noroc daca ascult muzica, pentru ca ai sansa unica de a nu fi recunoscut…da, ai ghicit, ma uit la tine, ca si cum ai fi vid si nimic mai mult! Ma intreb daca am sa prind loc, insa, nimeni nu mai e atat de politicos incat sa ti-l ofere. Doua batrane stau si sporovaiesc zgomotos in fata mea. Ma privesc insistent, comenteaza, apoi se uita din nou la mine, asteptand poate vreo reactie din partea mea.
Nu babelor, Va Inselati, nu am sa va dau satisfactie-azi fara replici! Probabil ca nu ati observat, se pare, ca am castile in urechi, si singurul motiv pentru care va vad si poate va bag putin in seama este simplul fapt ca sunteti in drumul meu catre usa!!!
-Coborati? (foarte politicoasa)
-Nu domnisoara, poftiti!
Auzi la ele politete, azi nu s-au trezit cu fata la cearceaf! Mirarea nu a durat mult, pentru ca buzele lor iar se misca a barfa… se zbat intens intre dinti si aerul inchis din metrou.
Tipul din spatele meu zambeste enigmatic, ii vad fata in geamul metroului, mi-a vazut ceafa si s-a gandit la iubita lui [sunt sigura], pentru ca in ultimul timp aduc mai mult cu altii decat cu propria mea persoana. Am devenit un “ce” care prinde forma imediat in imaginatia unora. M-am intors cu fata catre el doar ca sa ii stric placerea. Sadismul unei dimineti de martie e nepretuit, in plus de asta, de el iti vei aduce aminte in cele mai negre zile din viata, ca o victorie purtata impotriva propriilor tai demoni.
“Urmeaza statia Dristor cu peronul pe partea stanga!”
Uff, de abia o statie, mai urmeaza inca 3 cu aceeasi oameni care in asta dimineata nu au binevoit sa isi faca pantofii, care citesc Libertatea si nici nu mai au rabdare sa treaca de primele 4 pagini pentru a ajunge la fata de la pagina 5. Barbatii, dimineata, au o privire ciudata, nu mai stiu pentru cine se duc la munca, ar vrea sa scape. Simt parca un nod ciudat, se uita in gol sau daca mai gasesc vreo madmoisel rujata si fardata bine la ora 7, prin imbulzeala fermecatoare, stau si o privesc indelung, cateodata le mai prinzi si cate un zambet inteles numai de ei, sau cel putin asa spera. Se inseala, de altfel, ca de fiecare data [ma pufneste rasul] :
-Ma oameni buni, ne dam seama la ce va ganditi! O privire ne este destul!
S-a eliberat metroul, pot sa respir si eu macar pentru cateva secunde! Inchid ochii si imi imaginez ca am ajuns deja.. vad chiar si scarile alea ce sunt calcate zi de zi! Nu le doare? Mnee, nu exista durere pentru cele ce nu traiesc!

21 mar. 2009

Doare...doare

Viata ca o scena..de cate ori nu am auzit-o, propozitia mirifica, propozitia ce uneori iti da puterea sa te resemnezi si sa mergi mai departe. De cate ori nu ai simtit viata topindu-se ca o bucata de ciocolata printre degete? si gustul parca se evapora atunci cand iti atinge mana; ciocolata isi pierde conturul si isi regrupeaza moleculele intr-o forma stranie ce incearca sa te cuprinda dar niciodata nu reuseste sa ajunga la inima si imbraca cu totul altceva…o parte din pantalon, o bucatica din camasa si uneori ajunge atat de jos incat atinge pamanatul transformandu-se intr-un obiect indezirabil. Asa-s si oamenii, te imbratiseaza, te strang, te saruta incearca dar nu reusesc sa iti gaseasca interiorul. Si repeta de atatea ori gestul incat obositi, dupa atat efort, cad, cad in infinitatea gandurilor sau si mai rau in “nedorinta”.
Unii oameni merg repede incat pe multi ii lasa in urma, putini sunt cei ce ii ajung iar poate unul singur ajunge sa ii si inteleaga. Nu au niciodata rabdare, stare.
Unii oameni merg foarte incet, de foarte multe ori sunt depasiti, putini sunt cei care incetinesc din cand in cand sa ii vada si poate unul singur se opreste, ramane in urma lor si vede, intelege.
Ce e cand inima te doare? Ce e cand sufletul tipa? Ce e cand gandurile iti sunt amestecate si sentimentele invalmasite? Ce e Doamne? Ce se intampla? Ce e cand te simti atat de mic, atat de singur, cand vorbele ti se par goale, sentimentele prea seci, anii prea vechi si lumea fara oameni?


Doare Doare Doare

7 mar. 2009

...ochi de sticla...

mai veche, mai veche decat timpul insusi



De ce te temi?
mi-e frica sa nu ma pot cuprinde singura,
obisnuinta a demisionat.
Ce vrei?
vreau o ramura din sangele tau,
un brat de lacrimi,
si camasa cu care ai dormit ast’noapte.
Ce ti-ai dori?
Totul si Nimicul intr-un pahar cu apa.
Ce vei avea?
Probabil singuratate in doi,
O casa fara pereti
Si 2 pahare ciobite…
Cine sa iti fie alaturi?
Am uitat printre atatea “ce”-uri banale…

CE sa fie acest CINE?